Ma trezesc cu chef de viata, optimismul ma cuprinde cu totul si eu il cuprind cu ambele maini - nu vreau sa-mi scape de data asta. Privesc spre tavan si nu il condamn ca incearca sa ma opreasca sa privesc spre sus, asta e rolul lui. Arunc o privire din pat spre fereastra, dar nu reusesc sa vad decat o raza de lumina (asta numai cand ma trezesc dupa 8, ca oamenii normali). Nu condamn patul ca e prea jos, altfel m-ar fi adus mai aproape de tavanul sufocant; ii multumesc in schimb ferestrei ca nu a impiedicat lumina sa-mi mentina optimismul. Nu condamn nici ploaia cand vine odata cu raza de lumina, ii sunt recunoscatoare ca-mi aduce curcubeul. Gropile din asfalt reusesc uneori sa ma distraga de la drumul care cica trebuie sa fie drept, dar le multumesc pentru ca ma mentin in forma. Cand ajung la scopul meu, nu condamn timpul ca a trecut, el m-a ajutat sa fac un mijloc si din tavan, si din fereastra, si din ploaie, si din gropi.
Si nu-i condamn pe cei ce ma condamna. Ma simt multumita ca nu vor muri de plictiseala.
moaaa..finalul e genial :)
RăspundețiȘtergere